John Milton a fost un poet remarcabil și un important actor politic în timpul Revoluției din Anglia. Deși a scris multe pamflete politice cu orientare republicană, opera sa de căpătâi rămâne „Paradisul pierdut". Această lucrare teologică explorează facerea lumii și căderea din grație a omului, dar nu este doar o simplă relatare a Genezei. Milton îmbină multiple tradiții și își propune să creeze un poem epic pentru Anglia, inspirat de marii poeți ai antichității precum Virgiliu și Homer.

Milton a avut convingeri republicane ferme și a criticat vehement ideea de dominație bazată pe dreptul din naștere. În pamfletele sale, a pledat pentru libertate și a justificat acțiuni politice radicale, inclusiv regicidul. În ciuda convingerilor sale politice, „Paradisul pierdut" oferă o abordare complexă a autorității divine versus cea pământeană. Milton sugerează că monarhia divină este singura legitimă, orice altă formă fiind o uzurpare a rolului divin.

După moartea lui Cromwell și disoluția protectoratului, Milton a avut dificultăți politice și personale, inclusiv orbirea. Totuși, a continuat să scrie, revenind la literatură cu opere ca „Paradisul regăsit" și "Samson Agonistes". Deși inițial optimist în privința capacității poporului englez de a trăi într-o republică stabilă, Milton a devenit în timp mai sceptic, comparând situația Angliei cu cea a Romei pre-imperiale.

În concluzie, John Milton reprezintă un moment definitoriu în literatura engleză nu doar prin operele sale poetice, ci și prin implicarea sa în cauzele libertății și luptei împotriva opresiunii. De-a lungul vieții sale, și-a pus talentul în slujba credințelor sale, lăsând o moștenire literară și politică complexă și influentă.

Hugo Grotius a fost un important gânditor olandez din secolul XVII, considerat unul dintre fondatorii dreptului internațional. Opera sa esențială „Despre dreptul războiului și al păcii”, lucrare ce examinează conceptul de drept natural și fundamentele legii universale, dincolo de obiceiurile locale și autoritățile naționale. Grotius a fost un pionier în conceperea unei „legislații" care să guverneze relațiile dintre state, aducând o contribuție esențială filozofiei dreptului și eticii internaționale.

În scrierile sale, Grotius explorează noțiunea de legi naturale, propunând că acestea există independent de voința umană și sunt accesibile prin rațiune. El argumentează că legile ar trebui să fie recunoscute universal, reflectând îmbinarea între egoismul și nevoia de a coexista social a indivizilor. Această bază rațională și etică devine esențială pentru validitatea și aplicarea dreptului internațional.

Biografia lui Grotius este remarcabilă, marcată de realizări juridice și politice. Născut la Delft, a fost un tânăr prodigios, implicat politic alături de figuri cheie ale timpului. A supraviețuit întemnițării și unei evadări dramatice, lucru care i-a permis să continue munca juridică în exil. Experiențele sale personale și profesionale i-au modelat filosofia, ilustrând interdependența între drept, etică și politică.

Grotius adoptă o perspectivă modernă asupra drepturilor, vedându-le ca proprietăți ale individului. Aceasta deschide drumul pentru dezvoltările ulterioare din drepturile omului și influențează gândirea despre suveranitate și relațiile internaționale. Inovațiile sale au inspirat filosofia politică modernă, deși el nu a definit clar inalienabilitatea drepturilor fundamentale, lucru abordat de gânditori ulteriori.

Blaise Pascal a fost o figură extraordinar de complexă, cu o viață scurtă, dar plină de realizări în domenii variate precum matematica, fizica, filozofia și teologia. Deși a făcut progrese notabile în știință, cum ar fi demonstrarea existenței vidului și dezvoltarea teoriei probabilităților, opera sa literară, filozofică și teologică a avut un impact de durată. Texte precum „Cugetări," publicate postum și fragmentar, și „Scrisorile provinciale," care criticau iezuiții, ilustrează profunzimea gândirii sale și afilierea sa la jansenism, o formă de catolicism mai riguros.

Jansenismul, influențat de teologi precum Jansenius, contrazicea practica mai laxă a iezuiților și propunea o interpretare mai riguroasă a catolicismului. Pascal, alături de familia sa, era strâns legat de mănăstirea de la Port-Royal, un centru al jansenismului în Franța. Gândirea sa, influențată de Sfântul Augustin, evidențiază precaritatea condiției umane și necesitatea harului divin pentru mântuire, abordând scepticismul față de rațiunea umană și limitările acesteia în a cunoaște adevărul absolut.

În „Cugetări”, Pascal abordează dualitatea și limitările naturii umane, preocupat de ideea că nu putem înțelege pe deplin lumea sau menirea noastră fără referință la păcatul original. Celebrul său "pariu" nu este o demonstrație a existenței lui Dumnezeu, ci un apel pragmatic către nevoia de a căuta credința. Pascal susține că actul credinței este un dar divin, iar rațiunea ar trebui să recunoască limitele sale și să lase loc harului.

Opera lui Pascal, inclusiv „Scrisorile Provinciale," critică inovațiile teologice ale iezuiților și aduce un portret intelectual și spiritual al unui catolic riguros și devotat. Deși diferit de apologii creștine anterioare, demersul lui Pascal este o nouă formă de apologetică, care subminează mândria umană și conturează o figură emblematică a gândirii creștine. În mod surprinzător, s-a discutat chiar despre canonizarea sa în Biserica Catolică.